Nicolae „Gipsy” Porumbescu

Nicolae Porumbescu s-a născut la București, în 1919. A urmat cursurile liceului Mihai Viteazul ca bursier, apoi Facultatea de Arhitectură, cu o întrerupere datorată concentrării sale în Al Doilea Război Mondial, între 1942 și 1944. Gipsy, cum îl numeau prietenii din facultate, a avut ca îndrumători mai mulți arhitecți de renume, apropiindu-se cel mai mult de Gheorghe Simotta. Diploma a obținut-o abia în 1958.

În prima parte a carierei a lucrat la București, în cadrul Ministerului Artelor și Informației, al Institutului de Construcții și apoi al Institutului de Proiectări. Din această perioadă, a realismului socialist, datează cinematograful „Înfrățirea între popoare” și teatrul din Hunedoara, lucrări care demonstrează o cunoaștere profundă a ordinelor clasice și a mijloacelor de compoziție.

Un moment important este mutarea la Suceava, în 1965, unde își redescoperă atracția din copilărie pentru sculptura în lemn. Din acest moment, arhitectura lui integrează elemente specifice construcțiilor tradiționale din lemn, supradimensionate și realizate din beton armat. Casele de Cultură din Suceava și Baia Mare devin repere ale arhitecturii românești postbelice.

La Iași, unde predă la Secția de arhitectură, proiectează noua clădire a Facultății de Arhitectură și Casa oamenilor de știință, astăzi sediul Academiei Române – Filiala Iași. Studenții îl țin minte ca pe un profesor care vorbea cu mâinile, aplecat peste planșe, și care spunea că singura metodă didactică în care crede este cea socratică.

Maria Vaida Porumbescu

Arhitectă, soția lui Nicolae Porumbescu și coautoare a unei părți din opera lor. Interiorul apartamentului familiei, plin de cergi, ștergare, lăzi de zestre, coloane de lemn sculptat și diapozitive, era descris în 1981 ca „un univers aparte”, al amândurora. O parte dintre diapozitivele de arhitectură de lemn din Maramureș au fost, foarte probabil, făcute de ea.

Context istoric

Reconstrucția postbelică a adus în România o arhitectură de import, realist-socialistă. La începutul anilor ’60, relativa destalinizare a permis o nouă sincronizare cu modernismul. La a doua conferință a Uniunii Arhitecților, în mai 1965, s-a discutat despre specificul local și despre arhitectura tradițională ca sursă de inspirație împotriva uniformității stilului internațional. În acest context, Porumbescu elaborează o metodă de lucru bazată pe explorarea lirismului arhitecturii populare și pe recompunerea motivelor tradiționale în cadrul unui partiu modern, pornind de la ceea ce numea, după Lucian Blaga, „matca stilistică”. Opera lui este considerată reprezentativă pentru regionalismul critic în arhitectura românească.

Activitatea lui profesională s-a desfășurat în relație directă cu statul român în perioada socialistă: comenzi publice, institute de proiectare, centre civice. Platforma își propune să documenteze și această dimensiune cu onestitate istorică, nu să o ocolească.

Din arhitectura populară, trebuie să luăm ideile, spiritul, gesturile fundamentale, nu elementele cromatice, decorative.Nicolae Porumbescu, 1981